Cinema: Femeia in aur - Portretul luptei pentru rascumpararea trecutului

 

Dacă pui un om obișnuit să aproximeze valoarea unei picturi făcute cu foiță de aur, va da cel mai probabil un răspuns care nici măcar nu se apropie de adevăr. În timp ce un critic de artă îți va oferi o sumă pe măsură. Însă, dacă lași pe cineva pentru care opera respectivă înseamnă „acasă”, s-ar putea să fie de neprețuit. Asta e și motivul pentru care Maria Altman (Helen Mirren) vrea să recupereze portretul mătușii sale, Adele Bloch-Bauer, făcut de Klimt. Astfel, în Femeia în aur (Woman in gold), octogenara evreică, fostă refugiată din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, luptă în instanță alături de avocatul ei, Randol Schoenberg (Ryan Reynolds), să-și recapete o bucată din trecutul care i-a fost furat.

 

 

 

 

Maria Altman e o doamnă cochetă și glumeață, din New York-ul lui 1998, care-și pune-n gând la înmormântarea surorii ei că trebuie cu orice preț să-și recupereze ce i-a fost luat pe nedrept în timpul războiului. Iar pentru asta are nevoie de un avocat. Astfel ajunge pe mâna lui Randol, nepotul a doi compozitori austrieci renumiți, care de abia a reușit să se angajeze la o firmă prestigioasă de avocatură. Bărbatul privește cu reticență cererea femeii de a recupera tabloul mătușii ei, Adele Bloch-Bauer, tocmai din Galeria Belvedere din Austria, dar când descoperă pe internet care e valoarea picturii făcute de Klimt, pleacă cu femeia la Viena. Aici le sare-n ajutor și un jurnalist parcă picat din cer, Hubertus (Daniel Brühl), care e conștient că austriecii nu vor renunța așa ușor la opera de artă care a devenit o emblemă a istoriei țării.

 

Maria se lovește de refuzul Austriei, iar pentru a da în judecată țara, pentru că păstrează o operă de artă care nu-i aparține, ar trebui să fie multimilionară. Și, pe lângă asta, i se redeschid rănile trecutului, odată cu vederea clădirii care cândva i-a fost casă. Fiecare pasaj din prezent e completat cu secvențe din: copilăria sa, pentru care Adele a devenit o icoană a feminității, propria nuntă, melodiile cântate cu patos la violoncel de tatăl ei și fuga din Austria. Când Maria deja simte că nu mai poate și vrea să se întoarcă în New York, în Roland apare o ambiție incredibilă, care-l împinge să facă tot ce-i stă în putință să recupereze pictura, iar de data asta nu mai e mânat de bani, ci de emoția copleșitoare pe care i-o trezește amintirea rudelor sale omorâte de naziști. Bărbatul aduce procesul în New York, unde legile Austriei nu au nicio putere.

 

Din punctul de vedere al imaginii, elementele arhitecturale și de design interior, care recreează Viena lui 1938, nu creionează doar portretul familiei Mariei, ci amintește de preludiul îngrozitor al unui episod tragic din istorie. Evreii erau puși să scrie pe ușile propriilor case că sunt jidani, mulți frecau cu acid trotuarul, în genunchi, sub batjocura nemților, iar, ca în cazul Mariei, toate obiectele de valoare erau confiscate de naziști. Jocul prezent-trecut, îmbinat cu caracterul mândru, dar plăcut al femeii, te fac să o compătimești și să-i admiri puterea de caracter.

 

Helen Mirren a profitat de imaginea și prestanța persoanei reale Maria Altman și și-a creat un personaj care eclipsează întregul film, chiar și când accentul cade pe efortul lui Randol de a câștiga procesul. Femeia în aur și de aur e de fapt Helen, pentru felul în care spune povestea reală a unei femei care luptă ca trecutul să nu fie uitat.

 

În ceea ce privește scenariul, dacă nu cunoști deznodământul poveștii reale a tabloului lui Adele, filmul îți poate crea impresia de imprevizibilitate. Dar, din momentul în care Roland cere ca soarta picturii să fie decisă de o comisie formată din arbitri, în Austria, nu mai contează deznodământul, ci discursul care duce la el. Însă intervenția jurnalistului mi s-a părut în plus și fără niciun sens. Apare doar ca o voce care subliniază deja lucrurile evidente. Iar modul în care-și face apariția e prea forțat. Pentru că, desigur, dacă mergi la o retrocedare într-o țară străină, oricine te poate recunoaște ușor pe stradă și poate intra în vorbă cu tine din senin, mai ales dacă e un jurnalist care luptă împotriva corupției.

 

Așadar, Woman in gold e genul ăla de film care pornește de la o poveste reală, dar care e zisă mult mai bine decât varianta originala, datorită actriței din rolul principal. Nu ai cum să nu te alegi cu ceva de pe urma lui, măcar cu imaginile unor ani apuși, distruși de ambiția și ura naziștilor.

 

Click pe foto pentru marire

Foto: Cinemagia

 

Cel mai convingator actor / actrita: Helen Mirren, oricând, oricum, oriunde

 

Cea mai tare faza: Când Maria îi oferă bomboane de tuse cu aromă de cireșe lui Roland, chiar dacă sunt în sala de judecată

 

Punctul slab: jurnalistul, că-i de umplutură și la fel de bine putea să lipsească. Aduce puțină dramă în plus, pentru vreo 3 minute în tot filmul

 

De ce merita sa-l vezi: Pentru Helen Mirren

 

Cu cine mergi sa-l vezi: Cu un avocat și un pasionat de Klimt

 

Nota OM: 4.5/5

• Tag-uri