Well..this is Bond… and … this is not really Bond.
Toata reteta Bond este acolo, toate cliseele si momentele se inlantuie perfect dar senzatia este cu totul alta. Muzica, gadgeturile, femeile, replicile cheie si scenariul converg catre o altfel de concluzie. O concluzionare a intregii serii a filmului.
Franchiza 007 a ajuns in sfarsit la momentul de cumpana, de maturitate a eroului, in care salvarea lumii trece pe planul doi iar salvarea eroului este ce ne intereseaza. Umorul de situatie nu mai e asa prezent, imprejurarile nu mai sunt atat de spectaculoase, gadgeturile sunt mai degraba realizabile, bossii nu sunt decat oglindiri finale si fatete ale eroului …
Sam Mendes intoarce totul in jurul gros planului lui Bond si intra in mintea lui, conjura natura si muzica in trairi de personaj si tensiuni interne majore, usor nelalocul lor as zice dar ingurgitabile cu ajutorul desertului, costumelor impecabile si a ochilor albastri. Sunt momente in care Bond este Bourne sau poate chiar Batman, in momentele lor de cautare interioara, in care siguranta lui cu inamicii este doar o amanare a nesigurantei de sine si in care simtim ca urmatoarea confruntare cu raul suprem este doar o incercare a personajului de a ajunge la o concluzie cu el insusi. Toate astea nu chiar asa de brici executate.
In rest, scenariul cam subtirel, melodia de inceput si credits intro sunt cele mai slabe din toate seriile iar femeile… femeile sunt absolut normale si deloc fatale.
Cu o echipa stearsa si un Bond usor obosit, ne cam pregatim sa concluzionam era spionajului romantic si sa trecem usor la alta etapa. Nu mi-e clar cat de intelectualo-psihologica devine treaba pe viitor dar lipsa unui smoking negru in acest ultim film ma pune serios pe ganduri.
Click pe foto pentru marire
Foto: Cinemagia
De vazut pentru costumele impecabile ale domnului, pentru atmosfera Tangierului si a desertului la fel cum motivul calatoriei cu trenul in desert, se potriveste poate cel mai bine cu mesajul filmului.