Catedrala Patriarhala Sfintii Constantin si Elena

Catedrala patriarhala, Reşedinţa patriarhală şi Palatul Patriarhiei constituie un ansamblu de primă însemnătate al Bucureştilor, care datează de pe la mijlocul secolului al XVII-lea, o dată cu mănăstirea ctitorită în 1656 de voievodul Ţării Româneşti, Constantin Şerban Basarab (1654-1658).

        Biserica cu hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena a fost sfinţită în 1658 de Patriarhul Macarie al Antiohiei şi al Întregului Orient, împreuna cu Mitropolitul Ştefan al Ţării Româneşti şi cu episcopii de Râmnic şi de Buzău. Sfântul locaş a fost pictat pentru prima dată în 1665, în timpul domniei voievodului Radu Leon (1664-1669). Acelaşi domnitor a hotărât, prin hrisovul domnesc din 8 iunie 1668, ca mănăstirea să devină reşedinţă mitropolitană.

Catedrala şi-a recăpătat forma iniţială în urma restaurării realizate între 1960-1962 din iniţiativa patriarhului Justinian Marina. E a fost construită după modelul arhitectural al bisericii Mănăstirii Curtea de Argeş, zidită de domnitorul Neagoe Basarab. Ca şi aceasta, este compusă din altar şi naos, înscriind în plan o forma treflată, dintr-un pronaos supralărgit, sprijinit pe coloane din piatră, de secţiune octogonală, prevăzute, la partea superioară, cu remarcabile capiteluri sculptate în manieră compozită şi poleite, iar în elevaţie prezintă aceleaşi patru turle prismatice.