Albastru este noua culoare a iubirii in La vie d’Adele, filmul in care scenele de sex au atras eticheta voyeurism

 

Ecoul aplauzelor noului laureat Palme d’Or de anul acesta de la Cannes dar si controversele legate de unele scene sau de relatia pe alocuri dura pe care regizorul Abdellatif Kechiche o are cu actorii sai s-au mai estompat. Moment propice pentru debutul La vie d’Adele / Adele: Capitolele 1 si 2  pe ecranele bucurestene in cadrul Les Films de Cannes a Bucarest, acum ca filmul vorbeste linistit, de la sine.

 

La vie d’Adele este o poveste de dragoste cu toata poezia, drama si lacrimile aferente care este transpusa atat de curat si natural, incat devine absolut irelevant ca avem doua eroine in ecuatie si nu eternul masculin-feminin. De aceea filmul lui Kechiche nu este un film despre si cu lesbiene, asa cum a fost simplist etichetat, ci despre o iubire observata atent si scrupulos de la prima intalnire de priviri si pana la despartire si ecourile dureroase inca ale povestii, cativa ani mai tarziu.

 

 

 

 

Si mai este o subtila analiza a discrepantelor sociale, care pot deveni la un moment dat motiv de blocaj al comunicarii in cuplu si chiar de despartire, concentrate in jurul meselor in  familie. Pastele bologneze de clasa muncitoare pe care le gateste tatal Adelei (Adele Exarchopoulos) si care devin simbolic o mostenire pe care ea o preia se intalnesc cu stridiile si vinul fin de la masa burgheza - bobo, a parintilor Emmei (Lea Seydoux). Iubita cea candida care se multumeste cu o cariera de educatoare devine muza - un exponat in tablourile de succes ale Emmei, artista rebela cu par albastru, dar asta nu e suficient pentru a o ridica la rangul de egala in mediul artistic subtire din Lille.

 

Debutul este impactant si ni se spune raspicat ce se va intampla: vom citi povestea Adelei, inca eleva de liceu, capitol dupa capitol, dupa cum, intr-un reusit mise en scene, momentul in care Adele si colegii ei citesc in clasa din Marivaux, La vie de Marianne, prevesteste simbolic ce va urma.

 

Maniera de filmare este un alt punct forte al filmului, deoarece camera de abia se dezlipeste de chipurile actritelor. Totul se traieste din priviri, in buzele muscate, in zambete ezitante, in parul cu care Adele se joaca obsesiv tot timpul, in candoarea usor perversa a suvitei care se incapataneaza sa-i cada peste ochi.

 

Si apoi mai este si carnalul, dimensiunea sexuala a cuplului, pe care Kechiche vrea s-o traim in mod real, cu ochii larg deschisi. Sa uitam mimarea, schitarea unui moment pasional intr-o scena de film de 1 minut. Adele si Emma fac sex pe indelete ca in viata, iar pasiunea e la fel de reala dupa cum pudoarea dispare in fata evidentelor. Indiferent de reactia spectatorului la poate cele mai lungi scene de sex vazute la cinema, efectul e garantat, iar reactia de o culoare ori alta e pura viata reala - suntem inca prinsi in capcana propriilor clisee, prejudecati si diferente sociale, culturale etc.

 

Adele Exarchopoulos si Lea Seydoux sunt puternice, absolut vii si minunate si, chiar daca au declarat la un moment dat ca nu vor mai lucra cu regizorul de origine tunisiana, reusesc probabil rolul carierei.

 

La vie d’Adele e un film care merita sa fie respirat si digerat dincolo de clisee, controverse, legalizarea casatoriei gay  in Franta sau altundeva ori parerile altora – cu intreaga paleta de nuante din privirile actritelor si cu nuantele camerei, care freamata in cadrele urbane si se odihneste obsesiv pe chipuri, dorind sa extraga esenta, eterna si inefabila esenta a felului in care iubim.

 

Click pe foto pentru marire

Foto: Independenta Film

• Tag-uri