Anna Karenina, o mie de pagini de roman puse in scena in haine de gala

 

“Romantic love will be the last delusion of the old order.”  

 

Secolul 19, Rusia. O societate in care iubirea este privita ca un pacat, mai ales daca persoana aleasa nu este cea cu care ti-ai unit destinul in fata lui Dumnezeu. "Pe hartie" Anna Karenina (Keira Knightley) este multumita de viata pe care o duce alaturi de copiii si sotul ei, un Jude Law foarte serios si cumpatat, mereu la patru ace, incheiat la toti nasturii, omul statului cu rang social si, aparent, o viata perfecta.

 

 

 

 

 

 

Insa, odata cu aparitia in peisaj a fratelui Annei, Oblonsky (Matthew Macfady), povestea ia o alta directie. Traind intr-o societate in care legea este mult mai toleranta pentru barbati, el a pasit gresit, a alunecat si a cazut in pat cu alta femeie decat sotia lui. Marele tam-tam din spatele acestei povesti o impinge pe Anna sa plece in vizita la Moscova cu scopul de a repara daunele cauzate. Aici il intalneste pe Fat-Frumos din lacrima, Vronsky. Conte, capitan, chiar nu conteaza atata timp cat este cret, blond si inarmat cu ochi albastri patrunzatori. Un fustangiu cu reputatie care fura dansuri si femei in fiecare zi. Este un foto-model cu aer de nobil, irezistibil si foarte sarmant. Toate femeile dispar de pe scena cand Vronsky pune ochii pe Anna. Fragila, inocenta si deloc initiata in arta flirtatului, Anna se indragosteste. Pentru Vronsky, ea renunta la casatorie, familie, poziție sociala... Si, in final, chiar la viata ei. 

 

Curentul acesta de remake-uri de la Hollywood a reusit sa traga la fund si bine cunoscuta opera a lui Tolstoy, Anna Karenina, aflata la cea de-a 13-a tentativa de adaptare a uneui povesti tumultoase despre dragoste, onoare si rang social. Filmul pare mai degraba situat in zona stilistica a genului musical. Dupa vorba, dupa port, actorii, ajutati de un fundal foarte scenic, lasa impresia ca in orice moment o sa inceapa sa cante ca la karaoke. Dar nimeni nu face asta. Ei isi "canta" cumva replicile fara muzica si fara versuri si raman in fata camerei chiar si atunci cand totul se schimba in jurul lor. De ce? Pentru ca 2 ore si 10 minute nu sunt sufieciente pentru a indesa 950 de pagini de roman.

 

 

 

 

 

 

Tom Stoppard a reusit sa adapteze foarte fluent povestea si sa bifeze puncte cheie ale romanului. Asadar, actorii se imbraca si dezbraca in timp ce decorul se schimba. Imaginile in care camera danseaza si scapa de sub control, invartindu-se ametitor atat in mintea regizorului, cat si a noastra, fac parte dintr-un calup de trucuri mici de scena aplicate pentru a face loc pentru un nou decor, un alt actor, un nou capitol. Intamplator, decorurile sunt date la o parte, usile se deschid si pasim alaturi de protagonisti in lumea reala, la lumina zilei. Exista o lume in afara teatrului, dar motivul exstentei acestei lumi nu este clar definit. 

 

In cele trei segmente narative, dragostea ocupa o pozitie centrala. Unii se lovesc de ea, unii se feresc de ea, altii o cauta cu disperare. Tranzitiile de la o poveste la alta sunt foarte abrupte, de multe ori parca fara sens. Din cand in cand mai iesim la aer, atunci cand povestea se focuseaza pe Levin (Domhnall Gleeson), fermierul bogat, indragostit lulea de o semi printesa, la randul ei amorezata de contele Vronsky. 

 

Regizorului Joe Wright nu i se poate reprosa nimic. Produsul final este exact ceea ce planuise inca de la inceput. Dar chiar si cu numeroasele compozitii inedit puse atat in scena, cat si in afara ei, tranzitiile de la un fir epic la celalalt nu creeaza decat o accentuata dorinta a spectatorului de a astepta cu nerabdare trenul care pecetluieste soarta eroinei. Anna Karenina este o portie de cinema cu gust relativ bizar. Imbraca hainele unei piese de teatru fara cortine, in care fiecare personaj se lasa conturat de lumina reflectoarelor. Dar nici macar actorii, vestitele costumatii sau platourile meticulos decorate nu ajuta cu nimic acest rateu in haine de gala.  

 

 

Click pe foto pentru marire

• Tag-uri