Biutiful: Abolirea nuantelor

 

Nu m-a dezamăgit Biutiful pentru că mă aşteptam de la Alejandro González Iñárritu să trateze suferinţa în cheie Zeffirelli-Gibson, adică operetistic-visceral. Semnele erau vizibile încă din Babel. Altfel spus, mizam pe supralicitare conceptuală din partea unui cineast ce lasă din ce în ce mai mult impresia că a filmat mai mult decât a văzut, iar ce a văzut a metabolizat în grabă! Fireşte, derapajul acesta are legătură şi cu separarea de Guillermo Arriaga, scenaristul ce - acum nu mai am dubii! - îi stăvilea exuberanţele auctoriale! Se vede, însă, că desprinderea de fostul colaborator (Amores Perros, 21 Grams, Babel), un fel de declaraţie de independenţă cu iz de acnee juvenilă, îi dăunează mai mult decât aş fi crezut (şi, de ce să nu o spun?, mi-aş fi dorit!).

 

 

 

Iñárritu (principalul artizan al scenariului!) n-are simţul măsurii când vine vorba de construcţia unui personaj (con)damnat. El crede că dacă îl nenoroceşte în toate straturile fiinţei sale provoacă empatia/emoţia spectatorului. Fals! În astfel de situaţii, proasta dozare caricaturizează, descompune şi induce mai degrabă dispreţ celui ce priveşte. Se ştie că, în general, oamenii nu au prea multă consideraţie faţă de cei doborâţi de diverse poveri, iar aici, povara trântită în cârca personajului principal e supradimensionată. Pe acest aliniament, Iñárritu se apropie periculos de mult de producţiile bollywoodiene, unde mai totul e în exces şi strident.

 

Citeste mai mult pe Cinesseur

• Tag-uri