Cainele Japonez latra dar nu-l musca pe Victor Rebengiuc intr-unul dintre cele mai bune filme romanesti ale anului

 

Urmeaza sa fiti luati din nou prin surprindere in sala de cinema romanesc. Si asta intr-un moment in care credeam ca dupa atatea debuturi regizorale se va lasa linistea peste ecran si vom putea decanta. Dar nu, inca nu, pentru ca Tudor Cristian Jurgiu vine tare din urma cu filmul sau de debut in lungmetraj, Cainele Japonez.

 

Prin cadrele noului val al filmului romanesc s-au perindat o gramada de tipologii reprezentative pentru spatiul mioritic insa mai putin cele ale satului. In Cainele Japonez aflam pentru prima oara dupa multa vreme ce mai fac urmasii Morometilor si, pentru ca intre lucruri exista fire nevazute care le leaga cu rost, nea’ Costache, eroul, este jucat de acelasi Victor Rebengiuc care in 1988 era Ilie Moromete in regia lui Stere Gulea.

 

Personajul se contruieste din subtilitati si taceri, la fel cum Costache isi umple caruciorul cu lucruri vechi in primele scene ale filmului. Scormoneste printre ziduri daramate si printre lucrurile ingramadite intr-o camera de la scoala din sat. Se acumuleaza multa distanta in personaj, distanta fata de curgerea timpului si chiar fata de lucrurile pe care le strange cu atata migala, pentru ca e de fapt foarte multa demnitate si verticalitate in acest om care, dupa cum vom afla, trebuie sa puna punct si s-o ia de la capat.

 

 

 

 

Victor Rebengiuc se misca cu mare maestrie in pielea unei singuratati de sfarsit de lume. Mai ales ca tace cam o jumatate de film si il intuim numai din gesturi si din relatia lui cu obiectele care il fac sa para un batran maniac si atins de hoarding, la inceput, dar care sunt de fapt ramasitele vietii sale spulberate de o inundatie. Mutat de vreo trei saptamani intr-o casa care nu-i apartine si in care ploua prin acoperis, viata lui Costache se misca intre serile la lumina lumanarii, drumurile la primarie si la magazinul din sat, sau linistea de la cimitirul de pe deal, in fata mormantului sotiei recent ingropate.

 

Trecutul batranului se deschide precum un cufar cu amintiri atunci cand fiul sau, Ticu (Serban Pavlu), care locuieste in Japonia vine in vizita cu sotia lui japoneza (Kana Hashimoto) si Koji, fiul lor de 7 ani. Ocazie de scos de la naftalina conflicte, vina, rusinea, pe scurt tot ceea ce a ramas suspendat si nerezolvat. Si asemenea holdelor din satul din sud, care se zvanta dupa ploaie sub soare, batranul se deschide si invata sa fie mai mult decat un tata comunicativ, un bunic mandru. Koji si al sau caine japonez, un robotel care vorbeste si canta in limba unei alte lumi, resadesc speranta si rostul printre ruinele vietii resemnate a batranului, devenind duios Kojita. Iar nea’ Costache are acum sansa de a incepe din nou si departe o alta viata.

 

E foarte multa picturalitate in filmul lui Jurgiu, incremenit cateva secunde de-a lungul desfasurarii in tablouri ale vietii rurale, dintre care se remarca chiar imaginea de inceput cu campurile inundate si oamenii-furnici miscandu-se in zare. Dar nu de tuse gen Grigorescu amintesc aceste mini-tablouri si nici de abisalul celor ale lui Lars von Trier din Melancholia. Ele stabilesc cadrul unei existente care, dincolo de fatalitate si realitate, are puterea, atunci cand pare a nu mai urma nimic, sa-si scoata valiza din camara si inceapa un nou capitol.

 

Cainele Japonez reuseste cu un dozaj foarte subtil al camerei si al actorilor sa spuna artistic, fara umbra de drama sau orice fel de exagerari si patetism, o poveste de familie. Simplu dar atat de delicat, reusind in aceasi timp sa se scuture de deja usor apasatoarea paradigma a noului val romanesc.

 

 

Click pe foto pentru marire

Foto: Transilvania Film

• Tag-uri