Cinema: La Grande Bellezza - Sentimentalism dulceag, botox si petreceri pe acoperisuri

 

La Grande Bellezza / Marea frumusete este un film despre trecerea timpului si petrecerea vietii, despre sentimentul inutilitatii si superficialul vietii, despre marile sperante esuate lamentabil, chiar si sub rochii Versace, despre acea mare frumusete cautata si mai ales negasita. Altfel spus, regizorul Paolo Sorrentino care nu prea a reusit sa convinga Europa cu acest film-omagiu adus fellinianului La Dolce Vita, dar care i-a convins pe americani sa-i dea Oscarul pentru cel mai bun film strain, ne plimba prin Roma unei lumi in descompunere.

 

 

 

 

 

Ca si la Fellini, cel care ne insoteste pe strazile Romei sau la petrecerile high-life este un jurnalist. Dar, spre deosebire de seducatorul Marcello (Marcello Mastroianni), Jep Gambardella (Toni Servillo) este deja in pragul senectutii - un fost romancier care traieste din faima de altadata, dar si din cea de rege al lumii mondene. Roma cea vie, aflata under construction la Fellini, devine la Sorrentino o lunga plimbare printre vestigiile unui trecut exaltat si pus mereu in comparatie cu un prezent artistic dezamagitor. Palatele tacute incarcate de statui si tablouri, gradinile secretoase, strazile cu fantani privesc superior, prin ochii lui Jep, la arta contemporana, cam simplist prezentata: o artista implicata social, care se da, in semn de protest, cu capul de un zid si o fetita care arunca, la nervi, toata paleta de culori pe o panza alba.

 

Dar cum arata, de fapt, Roma lui Jep, etern observator al frumusetii, cu apartament langa Colosseum si pahare de cristal, cel pe care nu-l misca femeile, ci mai ales mirosul caselor vechi? Ei bine, Roma lui Jep se rezuma la o anume casta: intelectualii si bogatasii, chiar daca scapatati, - o generatie ajunsa la momentul privirii retrospective. Portretul se vrea caricatural, dar Sorrentino nu este cel mai acid ori mai sclipitor portretist al umanitatii. Avem, deci, printi si printese saraci care se inchiriaza cu ora, jurnalisti glossy condusi de o matroana pitica, care are un urs impaiat in birou si-si primeste redactorii cu supa si vorbe de duh, preoti care fug de raspunsuri spirituale dar ofera cu incantare sfaturi de gatit, recent imbogatiti grobieni, eterni petrecareti de varsta a doua si a treia, care stau la coada la botox, ca intr-un performance, politicieni corupti, o calugarita stafidita-aproape sfanta.

 

Acest puzzle se leaga cu ajutorul umorilor lui Jep si a pseudo-dramei sale: moartea singurei femei pe care a iubit-o vreodata, care ii este anuntata de sotul acesteia. Dar e, cum spuneam o pseudo-drama, pentru ca Jep pluteste mereu la suprafata lucrurilor, intr-o mare blanda, ca cea pe care o vede mereu pe tavanul camerei sale. Temperatura vietii lui Jep nu o depaseste pe cea a apusurilor privite de pe terasele romane sau pe cea a penumbrei palatelor fantomatice. Intrebarea cheie a filmului este cea posibil dadatoare de sens existential: de ce nu a mai scris Jep o noua carte? Din lene, neputinta, pentru ca l-a luat valul unei existente high-life cu prea multa sampanie, ori poate pentru ca nu a mai iubit? Raspunsul nu exista, raspunsul este un bla, bla, bla, bla, crepuscul si blazare, resemnare si nostalgie, abandon si iluzionare.

 

Si mai sunt si petrecerile, mereu altele, pe acoperisuri sau prin superbe gradini, dar Jep nu este un Gatsby, desi ii place sa respire in mijlocul lor si sa-l prinda zorii zilei pe strazile pustii, dupa cum nu este nici o Holly Golightly. Jep este eternul flaneur, cu aparenta de superioara intelegere a lucrurilor, dar care nu vrea si, mai ales, nu e in stare, sa se ridice din baia calduta a multimii. Din pacate nici macar outfiturile colorate si decadente nu-l ajuta pe Toni Servillo sa iasa din apatia pe care i-o imprima personajului sau, mult prea putin nuantat.

 

Click pe foto pentru marire

Foto: La Grande Bellezza

 

Cel mai convingator actor / actrița: Roma, surprinsa estetic, in culori de apus si prin colturi inedite, cu fosnet de sutana religioasa combinat cu ras cristalin de copii, cu ametitoare scari in spirala, palate-muzeu, ale caror porti se deschid, ca prin magie, cu ajutorul unui personaj care pare a avea toate cheile celor mai importante cladiri din oras, pentru ca este de incredere.

 

Cea mai tare faza: Replica unui personaj care intregeste mozaicul dezmatat-dezolant-decadent: Nu sunt nebun, am probleme.

 

Punctul slab: Constructia eliptica a filmului, opintirea. Spectatorul simte de cateva ori nevoia finalului, insa Sorrentino se incapataneaza sa ne duca la o noua petrecere, la o inmormantare etc.

 

De ce merita sa-l vezi: Pentru a ti se face dor sa (re)vezi La Dolce Vita.

 

Cu cine mergi sa-l vezi: Parintii

 

Nota OM: 3,5/5

• Tag-uri