Copiii Nostri, un film pentru momentele in care vrei sa iesi din zona de confort

 

Cel de al cincilea film al regizorului belgian Joachim Lafosse, Our Children / Copiii Nostri, în franceză A perdre la raison, vine ca o continuare a studiilor sale asupra relațiilor interumane disfuncționale, reflectate de asemenea și în filmele sale anterioare, Private Property și Private Matters.

 

Our Children, inspirat dintr-un șocant caz real de infanticid, debutează cu imaginea îndurerată a unei mame, care insistă ca înmormântarea să aibă loc în Maroc. Scena imediat următoare, în care patru sicrie mici și albe sunt încărcate în cargo-ul unui avion și al cărei calm tragic este potențat de coloana sonoră, lasă să se întrevadă deja finalul dramatic al filmului.

 

Povestea ni-i prezintă în continuare pe Murielle, o tânără profesoară de origine belgiană, al cărei rol este interpretat de Émilie Dequenne, și pe Mounir, Tahar Rahim, între care se încheagă o intensă poveste de dragoste. Cei doi tineri își împărtășesc planurile de viitor cu André, tatăl surogat și mentorul lui Mounir, în casa căruia decid să își intemeieze o familie. În scurt timp, autocraticul André, datorită influenței puternice pe care o are asupra lui Mounir, influență atât emoțonală, cât și datorată suportului material pe care îl oferă constant noii familii, devine cel care își asumă în totalitate puterea de decizie în ceea ce privește stilul de viață al celor ce locuiesc în casa lui.

 

 

 

 

Imediat după nunta celor doi, în timpul căreia relația dintre Mounir și André ne este prezentată ca fiind mai complicată decât ne așteptam inițial, Murielle aduce pe lume, într-un timp foarte scurt, trei fetițe. Lafosse ne prezintă succinct momentele cheie care conturează și modelează relațiile dintre cele trei personaje, acestea trecând printr-un lent, dar inevitabil proces de transformare. Pe măsură ce apar copiii, Mounir devine din ce în ce mai distant și mai indiferent, iar André se transforma intr-un tip autoritar, posesiv și nesatisfăcut. În acest context claustrant, Murielle este lăsată să se descurce aproape singură cu cei patru copii, ale căror cerințe și nevoi o consumă atât fizic, cât și psihic, până ce, din femeia plină de viață și farmec de la începutul filmului, mai rămâne doar o umbră.

 

Obediența lui Murielle în fața celor doi bărbați lipsește filmul de confruntări sau dialoguri clarificatoare, care ar fi putut raționaliza situația. După nașterea celui de al treilea copil, aceasta începe un tratament pentru depresie, prescris chiar de André, care este și doctorul familiei. Din cauza presiunii și reproșurilor la care este supusă, ea începe să se îndoiască de abilitățile ei de mama și chiar să se teamă pentru copiii ei. Într-un final înțelegem că singurul “noi” din film este format din Mounir și André, care par a fi dependenți unul de celălalt. Fiecare dintre cele trei personaje pare a refula porția sa de furie și frustrare, iar după jumătatea filmului sfârșitul pare a fi unul singur.

 

Émilie Dequenne construiește un rol foarte puternic, reușind să portretizeze foarte bine toate stagiile depresiei în care Murielle se afundă. Scena din mașină, în care fredonează plângând melodia lui Julien Clerc, “Femmes…je vous aime”, este în mod particular marcantă prin tragismul ei.

 

Joachim Lafosse reușește prin acest film să atingă unul dintre ultimele tabuuri ale cinematografiei și ale societății. El își împinge audiența în afara zonei sale de confort, propunând o reflecție asupra diferențelor de gen și încercând să prezinte dintr-o perspectivă nouă motivele care ar putea duce la un gest atât de greu de înțeles.

 

 

Click pe foto pentru marire

Foto: Asociatia Macondo

• Tag-uri