Despre Infinitea, ceai şi alte bunătăţuri

 

 

Think fast! Spuneţi repede, dar repede şi fără search în Google ori în Oraşul meu, primele nume de ceainării care vă vin în minte! La câte au apărut în ultimii ani, unele mai spectaculoase decât altele, este aproape imposibil să nu ştiţi măcar una, două, câteva. Eu v-aş putea enumera, pe nerăsuflate, o listă impresionantă de astfel de locuri, dar se prea poate să fie rezultatul unei obsesii nu tocmai sănătoase. Şi nu ştiu cum se face că, vrând-nevrând, lista asta nu numai că e deschisă, dar se şi completează de la sine, căci ajung să mă lovesc de ele la tot pasul.

 

 

 

 

 

Ultima descoperire se numeşte Infinitea. Nu am vrut să scriu niciun cuvânt despre ea, căci mi se pare că, împărtăşind celor din jur secretul unei astfel de descoperiri, pierd cumva – puţin câte puţin, dar e prea mult şi-aşa – din povestea specială pe care o inventez în jurul ei. De parcă dacă lumea ar afla despre colţişorul meu de rai dintr-un oraş extrem de aglomerat şi de îmbâcsit (cu precădere în zilele călduroase de vară), l-ar invada fără milă şi l-ar degrada.

 

 

 

 

 

Cotroceniul este, nu-i aşa, răsfăţat de soartă, şi-aş îndrăzni să spun că nu nemeritat, fiind împânzit de mici bijuterii pe care oricine ar vrea să le păstreze pentru sine. Şi-aş fi făcut-o şi eu de m-aş fi putut abţine. Dar nu-i cu putinţă, căci Infinitea, odată ce i-ai călcat pragul, ajunge să-ţi roadă creierul şi sufletul, a dorinţă de nestăvilit. Dorinţă de a mai face un popas pe strada Doctor Grigore Romniceanu, numărul 7, cât de curând posibil, pentru că, iată, chiar şi când ochii nu prea văd, inima tot cere.

 

 

 

 

 

Infinitea sălăşluieşte într-o casă superbă dintr-o zonă atât de liniştită încât n-ai zice că-i aparţine Bucureştiului, aşa cum îl ştim cu toţii, şi pe care o găseşti doar cu un dram de răbdare (asta dacă nu sunteţi buni cunoscători ai străduţelor întortocheate din zonă). Interiorul este atât de preţios şi elegant că mie, una, mi-a fost milă să mă aşez, fiind urmărită de impresia evident greşită că mă aflu în faţa unor exponate de muzeu ce nu pot fi pângărite de muritori de rând. Grădina interioară este atât de ferită de ochii iscoditori încât te invită la linişte, la cuvinte şoptite, la detaşare completă ce poate părea ireală. Insist, într-un Bucureşti ca al nostru.

 

 

 

 

 

Şi-aproape că te bucuri când vezi ceainicul imens, ce seamănă cu ce vedeam pe vremea când eram copii la bunicile noastre, doar că-i atât de mare încât te-ntrebi de sunt conştienţi că te vor avea aciuat în grădina lor preţ de câteva ore bune. Şi-apoi, când bei şi tot bei şi parcă ai de-a face cu un sac fără fund, nici nu-ţi mai pasă că, spre deosebire de alte ceainării, aici trebuie să scoţi din buzunar vreo 14 lei pentru un ceai. Meniul este destul de stufos, cu o varietate mare de ceaiuri, cafea şi prăjiturele, dar ce face toţi banii este atmosfera de spaţiu desprins de realitatea cotidiană, cu muzică în surdină şi oameni şoptitori. Cam cum se cuvine pentru o veritabilă ceremonie a ceaiului, nu-i aşa?

 

 

 

• Tag-uri