Emotionanta Voce umana a Oanei Pellea, la Teatrul Mignon

 

De curând, în proaspăt inauguratul Teatru Mignon, un spatiu intim, cald si distins, am avut plăcerea de a viziona Vocea umană, piesa-monolog scrisă de Jean Cocteau, care o are ca protagonistă pe Oana Pellea. Aceasta ne propune o incursiune în universul intim al unei femei părăsite de bărbatul pe care încă îl mai iubește și care urmează să se căsătorească în curând cu altcineva.

 

Un pat, o fereastra, un pantof, un scaun și un telefon. De atât a fost nevoie pentru a emoționa o sală plină de oameni. O femeie intră în cameră, vizibil agitată de propriile gânduri. Se încalță, se descalță, se plimbă nehotărâtă dintr-un colț în altul, dă drumul la muzică, doar pentru ca mai apoi să își astupe urechile. Sună telefonul și femeia se năpustește plină de emoție asupra lui, pentru a întâmpina cu un zâmbet cald și cu lacrimi în ochi, vocea persoanei iubite. Firul receptorului nu mai este lăsat jos din mână, devenind firul de care atârnă speranțele și visurile personajului de pe scenă.

 

 

 

 

Timp de o oră suntem martorii ultimei convorbiri telefonice a acestui fost cuplu, din al cărui dialog nu ne sunt făcute cunoscute decât replicile, tăcerile, gesturile și lacrimile ei, prin intermediul cărora încercăm constant să construim portretul omului de la capătul celălalt al firului.

 

La scurt timp dupa începerea piesei mi-am dat seama că, într-un fel din reflex, dacă nu chiar dintr-un fel de obligație față de femeia care suferea în fața mea, încercam să formulez cele mai potrivite răspunsuri pe care vocea neauzită le-ar fi putut oferi într-o astfel de situație. M-am gândit că poate asta a și fost una dintre mizele piesei, să te facă să simți și să înțelegi emoțiile și gândurile de la ambele capete ale firului.

 

Monologul dramatic al Oanei Pellea are forța și naturalețea necesare pentru a reuși să treacă spectatorii printr-o variată gamă de emoții. Cum discursul acesteia este frecvent întrerupt de ceea ce pare a fi o voință superioară potrivnică sorții, reprezentată când de o operatoare care redirecționează apelul, când de un alt apelant care îi ascultă și îi judecă pe cei doi, Oana Pellea încearcă pe rând extazul, exasperarea, jovialitatea, iritarea, suferința, neajutorarea, adorația, entuziasmul, amuzamentul, singurătatea, fără teamă de ridicol, reușind să transforme Vocea umană într-un studiu despre transformarea unui actor pe scenă.

 

Click pe foto pentru marire

• Tag-uri