Fink in Silver Church. Un concert melancolic, dar nu fascinant.

 

La concertul Fink din Silver Church de aseara, am mers cu asteptari imense. Cu toate ca acum un an nu stiam cine este, cand i-am descoperit ultimul album, Hard Believer, am fost complet fascinata. Surprinsa de descoperirea carierei solide din spatele artistului, inceputa ca DJ, abordarea sound-ului actual mi s-a parut bizara.

 

 

 

 

Relativ necunoscut la noi in tara, fapt pe care il deduc din comentariile cunoscutilor si din numarul deloc exagerat al spectatorilor, Fin Greenall are concerte sold-out in diferite orase din lume. Poate ca asta explica exigentele ridicate ale celor din echipa sa si ale organizatorilor cand vine vorba de reguli si paza, usor radicale pentru un concert de club. Fotografierea a fost permisa doar in timpul primelor trei piese, de scena nu aveai voie sa te apropii prea mult, iar la final nu mi-a fost tocmai usor sa recuperez un setlist. Dar sa incepem cu inceputul.

 

Usile s-au deschis la 19, iar Douglas Dare, artistul din deschidere, a urcat pe scena la 20 fix. Aflat la inceput de cariera, tanarul de 23 de ani din Londra nu prea a putut ascunde acest lucru. Cu un aer destul de timid si linistit, ne-a cantat cateva dintre melodiile sale, intr-o sala dominata de sunetul telefoanelor si de conversatiile publicului. Nu stiu altii cum sunt, dar eu sunt de parere ca piesele nu variaza foarte mult, iar sound-ul este unul oarecum liniar, cele cateva zvacniri venind catre final de la tobele ce l-au acompaniat. Insa vocea este acolo, pianul nu strica niciodata si, in timp, cred ca lucrurile se pot imbunatati, mai ales daca tinem cont ca Dare imparte casa de discuri, si ocazional concertele, cu Olafur Arnalds si Nils Frahm.

 

Pana la ora 21:00, numarul spectatorilor crescuse semnificativ, asa ca in fata scenei era destula aglomeratie si agitatie, insa la fix, cand si-au facut aparitia Fin Greenall, Tim Thornton, Guy Whittaker si Chris Nicholls s-a facut liniste. Setlist-ul a fost cel cu care isi obisnuisera fanii in ultimele concerte, cu majoritatea pieselor apartinand ultimelor doua albume. Au inceput cu Pilgrim si Warm Shadow, iar pe finalul de la Sort of Revolution, Fin a lasat deoparte chitara si si-a aminit de originile sale de DJ, jucandu-se cu butoanele si pedalele de pe podea. Au urmat Yesterday Was Hard on All of Us, de la care eu asteptam ceva mai multa intensitate decat am primit, si Hard Believer, un blues old-school. Pentru Wheels si Perfect Darkness, Thornton a abandonat tobele in favoarea cajonului si i s-a alaturat lui Greenall pentru partea acustica a concertului. La ultimele trei piese, Shakespeare, Looking Too Closely si Berlin Sunrise, atat cei de pe scena, cat si cei din fata ei erau deja plini de energie, iar tobele au tinut isonul mai ales catre finalul pieselor, prelungite intr-un extaz general. In ciuda reactiei extrem de entuziaste a publicului, la bis am avut parte doar de o melodie, This Is The Thing, dupa care trupa s-a retras, revenind la aproximativ 20 de minute pentru autografe si socializare.

 

Cat despre asteptarile mele imense, au fost satisfacute doar partial. A fost un concert destul de scurt (11 piese), au lipsit unele cantece marcante pentru Fink, din punctul meu de vedere, si parca nu am avut parte de intensitatea si emotia la care ma asteptam. Voiam sa percep acel pic de magie care schimba tot si te transpune intr-o alta lume cat timp tine muzica. Dincolo de asta, sunetul a fost excelent, vocea si chitara impecabile, jocul de lumini si umbre de pe scena perfect coordonat si atmosfera foarte faina. Iar mai mult de atat nu se poate cere pentru a defini un concert drept frumos.

• Tag-uri