Gradina Botanica de copaci nu se vede

 

Verile caniculare bucurestene sunt extrem de greu de gestionat cand temperatura se apropie vertiginos de acele patruzeci de grade ce topesc totul in calea lor, de la oameni ce se incumeta sa iasa totusi din case si pana la asfaltul ce nici nu are cum sa se ascunda. Si daca, totusi, zilele din timpul saptamanii sunt mai usor de suportat, cel putin pentru cei mai fericiti dintre noi, sfarsiturile de saptamana pot deveni un cosmar daca stai locului si nu te retragi spre locuri din afara orasului.

 

Solutii pentru combaterea caldurii si a letargiei generale s-ar gasi, teoretic, dar ce te faci cand, ajuns la locul cu pricina, loc laudat de altfel, asteptarile iti sunt reduse la tacere? Asa se face ca, ridicand in slavi Gradina Botanica, pe care o si vizitasem cu niste ani in urma, de nici nu-mi mai amintesc cand s-a intamplat, experienta s-a dovedit a fi departe de ceea ce mi-am imaginat.

 

 

Cand ma gandesc la alte doua astfel de gradini, ambele de pe plaiuri mioritice, evident, pentru ca o comparatie sa aiba sens, din Cluj si din Iasi (prima vizitata, de asemenea, cu suficient de mult timp in urma pentru ca amintirile sa nu fie chiar proaspete si relevante, insa a doua recent, care este de-a dreptul fabuloasa), gasesc dezolanta imaginea celei din Bucuresti, de la care ai asteptari cu mult mai ridicate, fie si numai pentru ca este gazduita de o capitala europeana. Dar lucrurile nu au de-a face unele cu celelalte, pozitionarea geografica nefiind si o conditie suficienta a succesului.

 

 

M-am lovit de un spatiu trist, uitat de oameni si de Dumnezeu in egala masura si pe care il cuprinzi treptat cu privirea, rabdator, sperand sa ti se dezvaluie in adevarata lui ipostaza dupa urmatorul colt, in acele haine de sarbatoare pe care ar trebui sa le imbrace in fiece zi, caci altfel nici nu-i sade bine. Degeaba. De va tin nervii in jur de o ora, vi se va deschide sub priviri un acelasi parc verde, ce-i drept, dar banal, deloc diferit de oricare altul din oras. Gradina Botanica este, cel putin in perioada asta a anului, un fel de ruda mai săraca a parcurilor Cismigiu sau Herastrau, care nici macar nu sunt cele mai cele din Bucuresti.

 

 

Si pentru ca, la urma urmei, carcotasii exagerati pot starni suspiciuni, sa privim si partea plina a paharului. M-am gasit sa ies la plimbare intr-un sfarsit de saptamana neasteptat de calduros. Carevasazica, nu-i de mirare ca serele erau inchise, singurul loc unde probabil ca era ceva ce chiar merita sa fie vazut, sau ca plantele erau vai de capul lor, intr-o stare de moleseala ce-ti sugera subtil sa le plangi de milă. Canicula, bat-o vina!

 

 

Tot anotimpul a fost de vina si pentru peisajul trist, verde si doar atat, in care doar cateva tufe de trandafiri si hortensii rezista cu stoicism temperaturilor foarte mari. Ca in alte parti nu se pune problema de asa ceva, e redundant si poate rautacios. Ca cea mai antrenanta si de povestit intamplare a fost sotronul desenat cu creta de vreun copil plictisit printre copaci, intr-un loc pe care il descoperi doar din dorinta de a gasi ceva nou care sa te tina conectat la atmosfera, iarasi, poate fi considerata o ifosa. Sau, in cele din urma, ca intr-un colt al gradinii deloc strain fumatorilor, pamantul era acoperit de un strat de mucuri de tigara si ca undeva, alaturi, statea o matura din nuiele pe care am folosit-o mai in joaca, mai in serios, fix degeaba, dupa cum am fost avertizata, este, da, un alt detaliu de neluat in seama.

 

Deci nu! Sa asteptam toamna, zic, si poate Gradina Botanica ne va intampina in straiele-i de sarbatoare si , cine stie, ne-o acoperi si inima, si memoria, daca nu cu mult si bine, macar cu ceva. Orice.

• Tag-uri