Jackie – un portret cu tuse (prea) groase

Unul dintre cele mai asteptate filme ale sezonului de premii, Jackie, a avut premiera in Romania saptamana trecuta, iar parerile par impartite intre criticii de peste Ocean si publicul de la noi.

Filmul urmareste trei zile dupa assasinatul asupra Presedintelui John F. Kennedy din perspectiva vaduvei sale, Jacquelline Kennedy. Povestea se pune in miscare odata cu interviul pe care l-a oferit jurnalistului Theodore H. White, un fel de epilog, la o saptamana dupa inmormantare. Interviul a fost editat in asa fel incat sa construiasca un mit, o legenda in jurul vietii si disparitiei lui JFK: desi doar doi ani in Casa Alba, perioada va ramane in memoria colectiva a poporului american drept Camelot, un regat ca al Regelui Arthur, un timp in care totul era posibil si ar fi putut fi perfect. Fiind unul dintre cele mai memorabile evenimente ale secolului trecut, asasinarea lui Kennedy si zilele care i-au urmat fac obiectul unui interes la fel de viu si dupa mai bine de 50 de ani, iar acest interviu anume a contribuit semnificativ la imaginea pe care o avem astazi despre ziua de 22 noiembrie 1963.

Din pacate, si presiunea care s-a pus pe realizarea filmului pare la fel de mare si, poate, de aceea, pentru spectatorii non-americani, portretul doamnei Kennedy da senzatia unei dramatizari excesive, o romanta necesara unor vremuri cu modele din ce in ce mai slabe. Pe alocuri, ni s-a parut de-a dreptul propagandistic, cu Jackie ca erou neclintit in fata traumei, trecand de la suferinta la luciditate, construind neobosita mitul si amintirea sotului sau asa cum si-a dorit ea, dintr-o teama sa nu fie uitat, dar, in acelasi timp, devenind ea insasi un astfel de mit pentru americani si apoi pentru intreaga lume. 

Natalie Portman face un rol destul de bun, reusind sa surprinda cu fidelitate postura si chiar vocea inconfundabila a Primei Doamne. Desi la inceputul filmului te incanta asemanarea, ea ramane partial neconvingatoare: poate din cauza scenariului, cu scene care se intorc inainte si inapoi in cele cateva zeci de ore relatate, poate din cauza perspectivei singulare sau poate doar pentru ca, nefiind american, experimentezi un pic de cinism cu privire la legenda Kennedy. Cu toate acestea, la final ramai cu un sentiment apasator si cu cateva imagini chiar reusite: turul filmat al Casei Albe (peste care se suprapune sunetul original uneori), scena asasinatului, alegerea locului in care va fi inmormantat sau noaptea in care Jackie isi traieste delirul in interiorul Casei Albe.

Concluzia este totusi ca e un film de bifat in acest sezon, nu dezamageste un public care apreciaza drama evidenta si portretele cu tuse groase, insa nu intra in panoplia celor mai reusite portrete cinematografice. Dupa parerea noastra, evident.

• Tag-uri