Jobs, un film cu și despre lacrimile de Mar ale lui Steve Jobs

 

Și iată că a apărut și mult-așteptatul film inspirat din viața cofondatorului Apple, Steve Jobs, omul care a schimbat lumea. 128 de minute semnate de regizorul Joshua Michael Stern care m-au făcut să dau din picior mai tare chiar decât Jobs, când a aflat de scăderile în vânzări ale Macintosh-ului. Sau mai tare decât Ashton Kutcher? Pentru că aici a apărut problema, filmul a încercat să redea traseul sinuos parcurs de Jobs din studenție până la conducerea Apple. Dar tipul de pe ecran a vrut atât de tare să-i semene, încât a exagerat fără să vrea.

 

Astfel, Jobs-ul ashtonketchurian merge ca un urangutan, vorbește sacadat și pare lipsit de umor, asta când nu începe să plângă. Cred că n-am mai văzut până acum niciun film în care un bărbat să plângă la intervale atât de dese. Mai mult, conform filmului, Steve făcea și pe „Mesia”, urmat mereu îndeaproape de „apostolii săi”, Steve Wozniak (Josh Gad), Daniel Kottke (Lukas Haas), Rod Holt (Ron Eldard) și Chris Espinosa (Eddie Hassell).

 

Filmul începe cu prezentarea din 2001 a iPod-ului, ușor schimbată de către Kutcher printr-un discurs lent și „inspirațional”. Apoi ne trimite direct în 1972, unde îl cunoaștem pe Steve cel desculț, la Colegiu Reed, din Portland, care doarme pe unde apucă pentru că a renunțat la studii. În plus, îl descoperim și pe Steve cel pe LSD, cel care lăcrimează la gândul că a fost adoptat, dar care mai apoi aleargă în lanul de grâu ca o îndrăgostită scoasă dintr-un clip de Julio Iglesias. Aceasta reprezintă etapa în care tânărul Jobs își dă seama că vrea și poate mai mult. Astfel începe o mică afacere cu Wozniak în garaj, asta după ce-l fraierește cu 350 de dolari, pe față, pentru un proiect.

 

 

 

 

Din acest moment, Steve, alături de echipa lui formată între timp și din Daniel, Rod și Chris, pune câte o cărămidă în structura de rezistență a ceea ce urmează a fi Apple. Steve dă dovadă de multă ambiție și calități extraordinare de negociator, dar pierde în materie de sentimente. Astfel el nu crede că Chriss-Ann (Ahna O'Reilly), prietena lui din acea perioadă, așteaptă copilul său.

 

Steve „Mântuitorul” își face apariția în 1978, când deja se află la conducerea Apple, iar lumea îi soarbe cuvintele și îl urmărește la fiecare pas. Deși refuză să-și recunoască fiica, dă numele ei, Lisa, unui calculator bazat pe o interfață grafică, ce consumă multe fonduri. Motiv pentru care Mike Markkula (Dermot Mulroney) împreună cu ceilalți acționari se simt nevoiți să ia măsuri și să-l înlăture de la conducere pe Jobs. Însă spiritul său ambițios nu se lasă bătut, deși ochii i se tot umplu de lacrimi. Se zbate pentru Macintosh, pentru care ajunge să predice pe holuri, străzi și pe unde mai apucă, însă conducerea îi vine din nou de hac. De data asta sub forma lui John Sculley (Matthew Modine), fosta imagine Pepsi-Cola, pe care chiar el îl adusese în firmă.

 

Deși pare schizoid, ultima parte a filmului ni-l prezintă pe Steve la casa lui, căsătorit, cu trei copii, soție și Lisa cea somnoroasă la pachet. Singurul lucru care îi mai lipsește este Apple, pe care îl obține în cele din urmă și-l aduce pe linia de plutire din nou, după ani întregi în care vânzările scăzuseră mult. La final, filmul își mai spală din rușine cu reclama Think Different, care prinde alt sens, avându-i ca referință pe oamenii care i-au susținut visul.

 

Filmul Jobs pare făcut în grabă și din cauza cadrelor mișcate și a efectelor amețitoare care îți distrag atenția de la poveste. Glumele lipsite de haz, golurile din scenariu, jocul lui Ashton Kutcher care și-a exagerat personajul și drama din viața lui Jobs, dusă până la limită, fac din film unul dezamăgitor. Întrucât, dacă nu cunoști chiar nimic despre Steve Jobs și vezi filmul, îți formezi fara sa vrei o imagine eronată despre el. Tind să-i dau dreptate adevăratului Wozniak și să spun că am fost atentă la film, m-a distrat cât a putut, dar n-a fost atât de bun încât să-l recomand.

 

Click pe foto pentru marire

Foto: Hollywood Multiplex Operations

• Tag-uri