Juliette Binoche in cel mai nebun rol de pana acum: Camille Claudel 1915

 

Sa ne imaginam ca am sta timp de 30 de ani intr-un azil de nebuni, stiind ca nu vom mai iesi niciodata. Un fragment dintr-o asemenea posibilitate e surprins de noul film al lui Bruno Dumont, Camille Claudel 1915. Regizorul francez este cunoscut pentru apetenta sa pentru violenta sau pentru controversele create de filmele sale.

 

 

 

 

 

De data aceasta alege un subiect si un personaj istoric: sculptorita Camille Claudel, a carei notorietate a gravitat si in jurul iubirii cu Rodin si care, fiind mai mult tulburata decat nebuna, este internata de fratele sau, poetul si diplomatul Paul Claudel intr-un azil, de unde nu va mai iesi decat in sicriu.

 

In afara de culorile atragatoare ale provinciei frantuzesti de langa Avignon si nuantele nebuniei surprinse in toate gurile cascate si ranjite (Dumont alege sa foloseasca bolnavi reali, adica modele, cum se spune in cinematografie), filmul e dominat de Juliette Binoche in rolul lui Camille, cea inchisa de familie si care nu-si doreste decat sa revina in micul ei studio-atelier parizian si sa lucreze.

 

Conceptiile delirant-religioase ale fratelui Paul (destul de neconvingator portretizat de catre Jean-Luc Vincent), singurul din familie care o mai viziteaza, sau semi-autismul doctorului azilului nu o ajuta insa pe Camille si nici nu o elibereaza din colivia spiritelor ratacite cu pereti decrepiti, de frica de a nu-i fi otravita mancarea, de neputinta de a trai libera si a de crea.

 

Nebunia este surprisa in viata ei de zi cu zi, intr-o rutina ce pare eterna si e cu atat mai sinistra decat alte ipostaze mai violente ale sale. Singura coerenta a firului narativ este data de vizita fratelui Paul, in rest senzatia de dezlanare e dominanta. Poate cea mai izbutita realizare a filmului e reprezentata de lumina, vetusta, ca si viata acestor femei ce se scurge egal si ireversibil.  

 

Click pe foto pentru marire

Foto: Camille Claudel 1915 FB

 

Cel mai convingator actor / actrita: Pacientele internate in azil, jucandu-si propriul rol - o senzatie tulburatoare si captivanta in acelasi timp

 

Cea mai tare faza: scena de final, in care, proiectata pe fundalul gradinii azilului, Camille zambeste unei lumi interioare, banuind, stiind chiar ca zilele ei vor fi de-acum egale si fara surprize

 

Punctul slab: mult prea arid si, in acelasi timp, destul de comercial

 

De ce merita sa-l vezi: pentru a privi in fata o lume pe care o ignoram, cliseizam sau despre care nu stim mare lucru

 

Cu cine mergi sa-l vezi: singur/a

 

Nota OM: 2 stele din 5

• Tag-uri