Morrissey la Sala Palatului. Sunete atemporale si activism muzical.

 

Concertul Morrissey de aseara, de la Sala Palatului, a fost probabil concertul sezonului de toamna-iarna de pe la noi. Toata lumea il astepta ca si cand, inclusiv eu. Iar eu nici macar nu sunt un fan inrait. L-am descoperit foarte tarziu, dar nu am avut cum sa nu-l indragesc. Asa ca am mers cu ceva asteptari la Sala Palatului aseara. Si nu am fost dezamagita.

 

 

 

 

Dar sa o luam cu inceputul. Concertul Morrissey a fost, din experienta mea, un concert al premierelor la Sala Palatului. Este prima data cand am vazut un gard metalic asezat intre primul rand de scaune si scena. A fost primul concert la care oamenii erau asezati la gard dinainte sa inceapa cantarea. A fost primul concert la care oamenii s-au ridicat in picioare de la primul acord. Si a fost primul concert la care oamenii au ramas in picioare pana la final.

 

Ora de incepere era anuntata ca fiind 20:00, dar am intrat intr-o sala semiplina pe la fara un sfert. Pana pe la 20.30, cand a inceput efectiv, am avut parte de o incalzire cel putin eclectica, datorita proiectiilor de pe ecranul ce acoperea scena. Un mix ciudat intre muzici de la The Ramones, la Ike & Tina Turner si Charles Aznavour. Insa in felul asta au avut si intarziatii timp sa ajunga. Cand Morrissey si trupa au intrat pe scena, deja sala era destul de plina, dar nu dadea pe afara, cum ar cam trebui dupa parerea mea pentru un astfel de artist.

 

Despre concert in sine, ce pot spune. A fost excelent! Omul asta are o experienta imensa in spate, are o voce care suna exact asa cum suna acum 30 de ani si are, mai ales, trairi si pasiuni intense, pe care le transmite publicului. Mai are si un band de exceptie alaturi, partea instrumentala completand absolut perfect vocea.

 

Setlistul nu a fost tocmai o surpriza; au fost multe piese de pe ultimul album, de la romantiosul Kiss Me a Lot si melancolicul Istanbul, la infocatul The Bullfighter Dies si ironicul World Peace Is None of Your Business. Au fost si clasice precum Alma Matters, The First of the Gang to Die, Everyday is Like Sunday si mai noul si comercialul I’m Throwing My Arms Around Paris. Iar pe How Soon is Now, partea instrumentala de final a fost absolut perfecta. Se stie ca Morrissey este un activist inrait, dar iti dai seama de cat de inrait odata ce-ti sunt puse in fata proiectiile care acompaniaza Meat is Murder. Eu una nu m-am putut uita la toate animalele maltratate de pe ecran, dar majoritatea oamenilor din jur nu stateau ca mine cu ochii in podea si cred ca este posibil ca, o parte din ei sa renunte la carne dupa socul audio-vizual de care au avut parte. Nici cu monarhia britanica nu-i mai bland Morrisey, dupa cum s-a vazut din mesajul aparut pe ecran in timpul piesei The World is Full of Crashing Bores si din proiectiile de pe The Queen is Dead, clasicul de la bis, cu care se incheie toate concertele.

 

Click pe foto pentru marire

Una peste alta, seara trecuta multi fani mai vechi si-au vazut visul cu ochii, iar altii, mai neinitiati ca mine, au luat o doza intensa de Morrissey si au fost indoctrinati pe viata.

• Tag-uri