O pendulare adolescentina intre vis si realitate in "Lupu", primul lungmetraj al lui Bogdan Mustata

 

Un regizor la debut in lungmetraj, un tanar actor aflat la primul rol si, fara ca nimeni sa fi banuit, ultimul rol surprinzator de incitant al lui Sergiu Nicolaescu fara comisari si fara eroi ai patriei. Suficiente motive, am zice, cat sa dam o sansa in cinematografe lui Lupu, un film romanesc asa cum nu am mai vazut de ceva vreme, nu despre revolutii sau rani ale altor epoci, ci despre devenire, adolescenta si prima iubire.

 

Desi Bogdan Mustata isi scoate personajele la plimbare si in cateva cadre de exterior, Lupu este un film de camera, mai bine zis de bloc, pentru ca personajele urca si coboara scari de bloc, se amusineaza prin lifturi stramte, inchid si deschid usile camerelor din apartamentele vechi pe care le populeaza. Intentia regizorului a fost, se pare, sa redea un decor de apartament vechi, rusesc; insa spatiul unde Lupu (Mihai Vasilescu) isi consuma reveriile este unul mai degraba interbelic, ajutat si de cele cateva priviri aruncate Bucurestiului de sus peste acoperisuri de case vechi, dar si de imagine virata intr-un soi de sepia, -  lumina de scara de bloc filtrata de geamuri mate, galbui. Este una dintre reusitele filmului acest decor familiar devenit cadru al reveriilor adolescentului, intr-o permanenta penumbra de bloc decrepit care duce cu gandul la decorul calinescian din Enigma Otiliei.

 

 

 

 

Lupu isi traieste varsta marilor iubiri si asteptari intr-un spatiu in descompunere, intre fantoma tatalui mort, noul barbat din viata mamei si batranii care-si duc existenta in camere sufocate de amintiri, in timp ce din toate televizoarele din bloc (singura muzica a filmului, in afara de un sunet de pendula, una sacadata, a gandurilor) se aude in bucla aceeasi emisiune despre vantor si victima. Iar in acest univers in naruire Lupu cel la fel de candid precum Felix isi intalneste propria Otilie, frivola si in acelasi timp romantica – Clara. Din pacate, personajul jucat de Ada Condeescu, vecina usor promiscua, ispita si farul luminos al reveriilor lui Lupu este asezat intr-o permanenta imagine de lascivitate care se lateste pe intreg ecranul. Si cam atat.

 

O surpriza placuta este insa Mihai Vasilescu-Lupu caruia ii iese un rol in care gandurile, sentimentele si framantarile ii ies prin piele, in priviri si pe buze fara a fi rostite. Un rol construit mai mult pe taceri dar expresiv si inchegat.

 

Si o surpriza si mai placuta este acest neasteptat rol al lui Sergiu Nicolaescu, batranul vecin al lui Lupu cauia i-au crescut fantome mari cat fotoliile din apartament si care, la un alt nivel decat adolescentul, amesteca precum cu lingurita in ceasca de cafea trecutul cu prezentul.

 

Lupu iese afara din bloc si respira zambind. Ceea ce poate insemna ca devenirea ori maturizarea s-a finalizat sau poate nu. Pentru ca blocul prin care s-a plimbat tot filmul cu liftul intre amintiri, dorinte, imaginatie, eros si thanatos, intr-o compozitie totusi cam haotica, ramane pe loc.

 

Click pe foto pentru marire

Foto: Lupu / FB; Iulia Weiss

• Tag-uri