Peste cu mazare

 

Am descoperit-o pe Olga Tudorache cu aproape sase ani in urma, cand orasul acesta imi era prea mare, iar ochii nesatui de frumos. Greseala, foarte probabil, a fost ca a intrat in viata studentului de atunci cu un statut deja desavarsit, de Regina mama, ca sa mai poata cobori de acolo vreodata, fie si justificat. Frumusetea ”greselii” sta in aceea ca fiecare noua intalnire nu face decat sa-mi intareasca, daca mai este cazul, convingerea initiala.

 

Rolul de mama pare sa o prinda pe octogenara actrita, caruia i s-a daruit fara rezerve si in Peste cu mazare, piesa care se joaca pe scena teatrului Metropolis, dupa un text al Anei Maria Bamberger. Avem de-a face, asadar, cu povestea unei mame si a fiicei ei (sau a unei fiice si a mamei ei, avand in vedere traseele atat de asemanatoare ale vietilor celor doua), aflata intr-un moment de cumpana. Acesta aduce cu sine nu doar o noua perspectiva a relatiei dintre cele doua personaje, dar mai ales ”impacarea” mult asteptata, ca rezultat al recunoasterii uneia in destinul celeilalte.

 

Vizita aproape ritualica pe care fiica (Tamara Cretulescu) i-o face mamei – la intervale de cateva zile -  presupune acelasi gest simplu, dar emotionant, al aprovizionarii batranei mame cu mereu aceleași bunatati (peste cu mazare fiind combinatia cea mai nefericita, sugerand, ca leitmotiv al piesei, conflictul dintre cele doua personaje), pregatirea ceaiului altfel decat pe gustul mamei si interminabilele discutii despre viata de familie a fiicei inselate de sot. Sunt doua femei - o mama in aparenta ”acra” si cu potential de a face zile fripte oricui fara prea mult efort si o fiica ajunsa la capatul puterilor, incapabila sa-i tina piept -  aflate fata in fata, care vad, fiecare in parte, problemele celeilalte, dar care nu sunt in stare sa isi infrunte propriile frustrari si mai ales sa si le impartaseasca.

 

Momentul destainuirii este poate mai degraba unul al eliberarii de secretele din trecut si de poverile prezente, aducand-o pe fiica in ipostaza femeii curajoase, capabile de gesturi altadata de neimaginat, acela de a-si parasi sotul si de a-si lua viata in propriile maini (gest simbolizat prin renuntarea la hainele cu aspect batranicios de pana atunci).

 

Limbajul deloc pretios, umorul nefortat al celor doua actrite si replicile haios-taioase ale mamei incapatanate si mereu nemultumite, fac din Peste cu mazare un motiv in plus pentru a spune obsesiv, pana la indeplinire, ca vreau sa fiu ca Olga Tudorache cand am sa fiu mare.

• Tag-uri