Poveste de iarna din New York-ul anilor '60, cu pisica portocalie si Justin Timberlake cantand folk: Inside Llewyn Davis

 

Cea mai recenta productie a fratilor Coen (Joel & Ethan) este unul dintre acele filme care te face sa simti din plin evolutia cinematografului si rafinamentul sau. Inside Llewyn Davis este un soi de road-movie sentimental prin povestea unei caste: cantaretii de folk din Greenwich Village-ul anilor ’60.

 

Inspiratia vine inclusiv din viata lui Bob Dylan, iar cantecele din film sunt lasate sa se deruleze cap-coada. Suntem intr-un New York care mai crede inca in visul american, iar trubadurii sai, cantaretii de folk, sunt inca capabili sa strabata ierni lungi, infometati, fara palton si cu chitara in spate, fara a se lasa ispititi de de compromisuri.

 

 

 

 

Camera fratilor Coen e foarte linistita, asemenea iernilor asezate peste interminabilele sosele ale Americii, chiar si atunci cand eroul incaseaza pumni in gangul din spatele barului in care canta. Llewyn Davis (foarte bine dozat de Oscar Isaac) este ceea ce am putea numi un pierde-vara: mananca la prieteni si e expert in aprecierea unei canapele confortabile in sufrageriile acestora. Cu toate astea e constient ca muzica lui e mult peste cea a tuturor prietenilor; iar asta-l include si pe Jim (Justin Timberlake) bunul sau prieten, a carui muzica comerciala pare a avea mai mult succes la public.

 

Veti descoperi si o apriga Carey Mulligan in rolul lui Jean, iubita lui Jim, care pare a-i uri pe toti boemii din lume, in frunte cu Llewyn, ceea ce nu o impiedica insa sa ramana insarcinata cu acesta...

 

Ratacind pe strazile infrigurate ale New York-ului, prin baruri mici si semi-obscure sau la cine cu intelectuali, nu patrundem psihologic inside Llewyn Davis, ci intelegem ca acest muzician care cara o jumatate din film in brate o pisica portocalie ce nu-i apartine este, asemenea lui Holly Golightly, un ratacitor prin marele oras, un spirit care nu vrea sa se conformeze sau sa se alinieze. Si care poate nu e in stare sa faca asta, de unde si drama, dar nu tragedia. La final, eroul nu va fi, americaneste, mai intelept, mai hotarat, sau pe calea cea dreapta. Privirea pe care o arunca orasului, si, de fapt, vietii, in scena finala este aceeasi ca la inceput: usor ironica, constienta de sine si incapatanata.

 

Umorul este negru-savuros, chiar si personajele marunte sunt bine conturate si totul este exact unde trebuie sa fie in acest film foarte curat, care a castigat Marele Premiu anul acesta la Cannes.

 

Click pe foto pentru marire

Foto: Inside Llewyn Davis FB

• Tag-uri