• Share

Sucker Punch - intre iluzie si deziluzie

Sucker Punch - intre iluzie si deziluzie

In weekend a avut premiera in cinematografele romanesti indelung asteptatul Sucker Punch, un fantasy/chick flick urban care prezinta povestea lui Baby Doll (o Emily Browning extra-inocenta), o tanara de 20 de ani acuzata de tatal vitreg ca si-a omorat sora mai mica, pentru a o putea interna intr-un azil de nebuni. Actiunea se petrece in anii ’50, in imaginatia tinerei, de-a lungul a cinci zile, timpul care i-a ramas pentru a evada si a scapa de o lobotomie, abundand in peisaje post-apocaliptice cu insertii mitologice, costumatii sexy si reveniri intr-o lume a glamului Moulin Rouge. Fiecare evadare din realitate devine un decupaj simbolic dintr-un trecut fabulos in care se amesteca nazisti, zombie, roboti sau dragoni, totul pentru a recupera patru obiecte-cheie necesare evadarii.

 

Semnat Zack Snyder, regizorul care a facut Watchmen, un alt film pop-cult fantasy, Sucker Punch se vrea a fi Alice in Tara Minunilor cu mitraliere, dar, desi are toate premisele pentru a fi un succes: o regie buna, un scenariu promitator care porneste de la o idee relativ inovatoare, foarte multi bani investiti in tehnologie ( ca doar proiectul se tot dezvolta din 2007) si un gen care are tot mai mult priza la public (de la LOTR incoace), filmului ii lipseste un ingredient esential pentru a depasi senzatia de superficialitate – o distributie convingatoare. Baby Doll si cele patru “ajutoare”: Amber (Jamie Chung), Blondie (Vanessa Hudgens), Rocket (Jena Malone) si Sweet Pea (Abbie Cornish), esueaza lamentabil in a fi altceva decat o figura draguta si un corp si mai “dragut” ( ce ne-am face fara programele de prelucrare?). Desi Snyder a declarat ca filmul este un manifest anti-obiectualizarea femeii, prin vizualul extrem la care recurge si lipsa de consistenta a interpetarii feminine, ajunge sa sustina ceea ce voia sa condamne. Daca as fi nevoita, de amorul artei, sa aleg o favorite as zice, fara sa ezit nici macar o secunda, Abbie Cornish, pentru ca reuseste sa transmita ceva sentiment in amalgamul de efecte audio si video.

 

De altfel, soundtrack-ul filmului este unul bine ales, generand senzatiile potrivite in combinatie cu delirul de secvente in slow-motion, marca lui Snyder din cate am observat, salvand spectatorul de la o dezamagire totala, lasandu-l in final cu gustul amar al “se putea mult mai bine”. Asadar, nu pot spune decat ca merita experienta cinematografica pentru efecte si pentru ceea ce ar fi putut fi.

Distribuie