Teatru: Alexandru Dabija ne reaminteste, contemporan, universalitatea basmului in Sanziana si Pepelea

 

Originile feeriei îşi au locul în Renaştere, unde acest tip de spectacol era printre favoritele Caterinei de Medici. Pe lângă subiectele extrase din mitologie, dar cu trimiteri la societatea din vremea respectivă, se foloseau cele mai noi mecanisme de a transforma cât mai spectaculos decorul sau de a face cât mai reale apariţiile magice ale personajelor. Baletul, dansul, muzica şi elementele de circ însoţeau textul pentru a aduce publicul într-o lume de basm. 

 

Alexandru Dabija şi-a propus să scoată Sânziana şi Pepelea de Vasile Alecsandri din sfera textelor pentru copii prin intermediul extratextelor cu trimitere la situaţia politică din zilele noastre şi prin schimbarea dinamicii familie - religie. Montat la Teatrul Naţional din Cluj şi prezent în cadrul FEST-FDR 2014, spectacolul a reuşit să demonstreze că teatrul este un mijloc sincretic de exprimare, iar scena este un loc de joacă.

 

 

 

 

Scenografia creată de Cristian Rusu a fost gândită ca un spaţiu funcţional care prezintă fiecare cadru în care se desfăşura acţiunea prin intermediul unor elemente minimale: doi copaci formează un codru, un paralelipiped cu diverse intrări stabileşte raportul de inferioritate dintre plebe şi conducător prin axa verticală şi trecerea din lumea muritorilor în cea a creaturilor magice prin cea orizontală. Majoritatea distribuţiei joacă roluri multiple şi sunt folosite diverse accente şi regionalisme, susţinând astfel caracterul de feerie naţională dat de către autor textului.

 

Un element important în abordarea lui Alexandru Dabija îl joacă muzica creată de Ada Milea şi Anca Hanu (Sânziana, Baba Catrina, Zână) care reuşeşte de cele mai multe ori să înlocuiască textul propriu-zis şi să devină mijloc principal de comunicare între personaje, dar şi între scenă şi public. Deschiderea spectacolului este un blestem cam repetitiv prin care Popa Parodie (Cristian Rigman), împreună cu un cor de babe, cheamă ploaia peste oraş cântând şi dansând.

 

Interesant este faptul că la reprezentaţia de pe scena Teatrului Naţional din Timişoara se aflau în public şi adolescenţi veniţi în grup la spectacol, iar modul în care scena relaţiona cu sala a reuşit să transforme reacţiile celor de pe scaune într-un spectacol în sine. Amintind de caracterul colectiv al basmelor şi punându-se accentul pe oralitate, Sânziana şi Pepelea a lui Dabija s-a transformat în tipul de poveste pe care o citeau bunicii sau părinţii si în care rosteau replicile tuturor personajelor, dar cu o altă voce.

 

Cheia matură dată relaţiei Sânziana-Pepelea (Matei Rotaru), Sânziana-Zmeu (Ionuţ Caras) a dat naştere unor momente cu caracter licenţios subtil, la care cei tineri din sală reacţionau mai mult ca adulţii, în schimb cei din urmă ţineau ritmul cântecelor cum copiii obişnuiau să facă în teatrele dedicate lor. Asemeni trecerilor multiple dintr-o lume în alta care se desfăşurau pe scenă, un schimb s-a produs şi între cele două categorii de public.

 

Accentul pus atât de mult pe momentele de muzică şi mişcare au diminuat din atenţia asupra poveştii în sine. Momentele de singurătate al Zmeului (Ionuţ Caras), dar şi cel în care vorbeşte despre relaţia dintre doi fraţi cu sora sa Codruţa (Cristian Grosu), sunt de un comic extraordinar deoarece sunt umanizate creaturile magice, acelaşi lucru întâmplându-se dar într-o notă de ridicol cu personajele umane care recurg la superstiţii, blesteme şi incantaţii. Regizorul se pierde în momentele în care distrage publicul de la firul feeriei şi creează un conţinut liniar-comic, ce-i drept, dar care nu are ruperi de ritm remarcabile.

 

Aflat în selecţia Festivalului Dramaturgiei Româneşti, Sânziana şi Pepelea în regia lui Alexandru Dabija a fost un spectacol contemporan prin temă care s-a diferentiat, in acest fel, de multe alte spectacole, contemporane doar in forma. Acesta a punctat caracterul universal valabil al basmelor şi a reamintit că acestea conţin de fapt temele principale ale lumii în care trăim, ascunse însă într-o lume spre care tindem.

 

Click pe foto pentru marire

Foto: Nicu Cherciu

• Tag-uri