Umbla vorba ca poezia, muzica si iubirea se impaca bine. Asa o fi?

 

Vineri seara, direct dupa job, orele opt fara ceva.

In loc sa ma duc ca un corporatist bun in centrul vechi sa-mi serveasca o chelnerita agresiva mancare ofilita, ca apoi sa mor interior ascultand platitudinile clickoide care se debiteaza pe terase, hotarasc sa-mi onorez statutul de baiat subtire, printr-o activitate pe masura, ce se anunta ne-masochista: vizionarea unui melanj de teatru, muzica, poezie si alte arte ale spectacolului in Erotopoetica, la Clubul Taranului.

 

 

Asa ca merg in misiunea in care m-a trimis colega de birou cu care respir de vreo 2 luni acelasi aer conditionat. Am acceptat cu bucuria infinita ca in sfarsit o sa pot face recenzii altundeva decat pe Facebook, unde am 6 cititori. Printre care se numara si ea, deci presupun acum, cand imi indeplinesc misiunea, ca a luat in calcul riscul de a reduce numarul de cititori ai Orasului Meu la totatatia.

 

 

Opt si 5.

Fiindca nu stiam nimic despre Erotopetica, m-a surprins familiaritatea cu care se tratau intre ei spectatorii, cat si prezenta copiilor, de care am avut grija sa ma asez departe ca sa pot fuma ca un turc pe bere austriaca (traiasca MTR pentru aceasta licoare minunata!). 

 

 

 

 

 

 

La 8:30, dupa 2 beri, incepe spectacolul.

Pe scena: un pianist, un proiector, un alt muzician ce avea sa intrebuinteze vreo 3 instrumente diferite, o cantareata, un barbat barbos si o femeie tanara care avea sa interactioneze lasciv cu publicul si pe care am remarcat-o abia cand a venit din fundul salii, din randul copiilor in curand confuzi.

 

Proiectorul roteste succesiv picturi probabil toate celebre, din care eu am recunoscut doar Fata cu Cercel de Perla de Vermeer.

 

Toate astea pe inceputul in forta al lui Jezebel: La vie en rose. Livreaza asumat si convingator.

 

 

Sala acomodeaza bine sunetul, iar aparitia si miscarile Jezebelei, scena mica, cele 2 beri consumate, si grupul de doamne cochete de la masa din fata mea ma arunca intr-o atmosfera cabaretista de calitate. Ma simt transpus total in anii '50, dupa ce cu numai cu-o ora-n urma citeam despre piata de credite-n online. 

 

Apoi Toma Enache (barbosul) incepe sa recite cu mult “patos” prima serie de poezii. Intercaleaza vreo 3 poeme diferite, cu treceri ca intr-un mixaj de muzica house. Recunosc doar Evocare de Nichita Stanescu, recitat ostentativ, astfel incat sa ne prindem ca se refera la muza din public atunci cand vocifereaza:

 

“era sărată ca sarea
slăvită la ospete de barbari.”

 

Asta este si momentul in care Jezebel se pune din nou pe cantat cu jale si cu dor. Ceva romanesc, cu un personaj pe nume Doru.

 

 

Recitatorul se retrage de pe scena, dar nu inainte sa interactioneze cu Jezebel intr-o maniera mama-copil alintat. Ceea ce nu surprinde dupa recitalul de poezie livrat cu feeling pre-adolescentin care precede interactiunea. Si care trebuie sa recunosc ca m-a iritat usor, tocmai pentru ca imi place poezia si apreciez cand este recitata bine.

 

Piesa continua pe aceeasi structura: recitaluri de poeme, jocul muzei pe versurile acestora, in diferite costumatii care urmaresc o progresie a iubirii (iubita, sotie, indoliata), orchestratia minimalista in 2 oameni (pian si percutie din castagnete si tobe, plus vioara) foarte bine executata, intregind vocea apriga si pe alocuri superba a lui Jezebel. Ecranul din spate a rotit imagini cu picturi si fotografii din diverse epoci. Eclectic, arbitrar si gratuit. De la expresionism la hiperrealism. Pana la un moment dat cand s-a oprit, caci s-a terminat inventarul. Ceea ce nu m-a scos din atmosfera. Adica din partea placuta a ei: coverurile reinterpretate ale lui Jezebel chiar au reusit sa-mi dea fiori pe spinare. Integrate perfect in atmosfera placuta si intima a locului, chiar ar fi rezistat singure, ca atare.

 

 

 

 

 

 

Dintre poeme am recunoscut piese scolare de Arghezi, Sorescu si Nichita, dar si mai “ezoterice” de Geo Bogza si Blaga. Nu pot sa judec selectia altfel decat ca regizorului i-au placut de-a lungul vietii niste poezii si a tinut mortis sa ni le prezinte. Jocul muzei menit sa le acompanieze a fost mai mult atmosfera decat poveste si daca nu a fost disonant, atunci lipsit de miza.

 

Asadar, conceptia regizorala nu m-a impresionat prea mult. Nu s-au legat toate cele, iar modul copilaros al recitalurilor strica atmosfera pe alocuri. Mi s-a parut facil si auto-indulgent sa colezi niste poezii care tie iti plac, si sa le reciti sub explicatia ca muzica, poezia si iubirea se impaca bine.

 

 

Explicatia asta fost facuta publica, cam la modul asta. Cu completarea elitista ca cine nu apreciaza poezia si muzica de calitate nu are ce cauta la Erotopoetica, si ca societatea a uitat aceste valori, cu mica exceptie a regizorului. Adica orcii din centrul vechi pe care am reusit eu sa-i evit in aceasta vineri nu ar fi fost bineveniti, ca oricum nu inteleg nimic, aprioric.

 

Dar bine canta Jezebel!

Halal Rating 3/5, cu 4 puncte extra pentru aceasta voce.

• Tag-uri