Zidul a cazut: La dracu', da!

 

Aseară, de la 20:30 până la 23:00, inimile celor din Piața Constituției au bătut la unison. În valuri de aplauze, Roger Waters și echipa sa au dăramât Zidul dintre generații, interese politice, sexe, trecut și prezent. Din momentul în care In the Flesh a început, până la Outside The Wall cântat la chitare, mandolină, trompetă și ukulele, privirile fanilor aflați atât în zonele special amenajate ale concertului, cât și ale celor care stăteau pe acoperișurile clădirilor învecinte, au fixat încontinuu marele Zid. Cu toate acestea, concertul a oscilat între două niveluri.

 

 

 

 

Între suflet și muzică

 

Chiar dacă a întârziat jumătate de oră ca proiecțiile să se vadă cât mai bine, așteptarea a meritat pe deplin. Laitmotivul serii au fost fiorii. Fiecare moment aducea cu sine pielea zgribulită, pentru că era mai mult decât muzică, mai mult decât un spectacol, era un suflet mare care se deschidea în fața noastră. Am trecut de la dramă, prin creionarea poveștii lui Pink, la zâmbet, când Roger Waters ne-a vorbit în română. Nu s-a rezumat la un simplu: „Bună seara, București!” A vrut mai mult, ba chiar le-a mulțumit „co-co-piilor din c(h)or” pentru intervenția din Another Brick in The Wall Part 2.

 

Surpriza serii a fost duetul între Rogers din prezent și cel din 1980. Mother n-a sunat niciodată mai bine în două voci aflate la zeci de ani distanță și completată de mimica artistului redată monochrome. Mulțimea a vibrat de emoție și a izbucnit în aplauze când imediat după versul „Mother, should I trust the government?”, pe Zidul imens din Piața Constituției, a apărut în română: „La dracu', nu!” Pe lângă imagini, sunet, spectacolul de lumini, personajele din The Wall și porcul zburător anarhist, concertul a însemnat mai mult decât atât. În public regăseai fani înrăiți, unii abia îndrăgostiți de muzica Pink Floyd, alții veniți din curiozitate. Erau de toate vârstele, din toate colțurile țării și din afară. O mare de oameni pe care îi unea același lucru, Zidul. Fie că aveau ochii închiși, fie că zâmbeau, plângeau, cântau, nu schițau nimic, băteau ritmul sau rămâneau fixați pe loc, muzica s-a strecurat în fiecare cu aceeași intensitate. The Wall va fi în continuare concertul despre care mulți vor încerca să spună și să scrie multe, la fel ca mine acum, dar senzația pe care o ai timp de două ore încontinuu, aflat printre zeci de mii de oameni, dar singur în sinea ta, va rămâne de nedescris.

 

 

Între muzică și bani

 

Publicul a avut acces în zonele concertului încă de la ora 17. Din punctul de vedere al organizării, totul a mers destul de bine, chiar dacă am văzut mulți oameni cu aparate de fotografiat la ei, deși era specificat clar că nu au voie. Însă ce m-a frapat dintotdeauna a fost comportamentul previzibil al oamenilor care vin la concertele mari, care poate fi rezumat destul de simplu la: Dă-mi mâncare și voi mânca, dă-mi băutură și voi bea! Indiferent că era vorba de orele de așteptare sau chiar în timpul concertului, în jurul meu se tot perindau mâncăcioși și însetați. Încât ajungeai să-ți pui problema: ei pentru ce au venit aici? Lăsând la o parte trăirile pe care spectacolul reușește să le trezească în spectator, mesajele lui Waters împotriva marilor branduri ale lumii ating un nivel sesizabil de ipocrizie. Mai ales când o parte dintre ele sprijină chiar concertul și probabil sunt folosite și de Waters&Co. Dar ideea, utopica si idealista, vinde, așadar, de abia aștept să văd încasările de anul acesta ale concertului, având în vedere că, în 2012, Boxcore Billboard l-a declarat ca fiind cel mai profitabil concert al anului.

 

La finalul spectacolului, văzând oamenii care ieșeau din Piața Constituției, întocmai ca ciocanele din The Wall, am realizat că pentru câteva ore am devenit „supușii” unui alt tip de „dictatură”. Dar magia a dispărut cu cât te depărtai mai mult de Unirii și încercai să găsești un taxi să te ducă acasă. Noroc că muzica e atemporală și se imprimă ușor în suflet și în minte.

 

Click pe foto pentru marire

Foto: Alex Barbulescu

• Tag-uri