Realitatea Summer Well si visul The National

 

Asteptam sa vad The National live de ceva ani, dar cum nu m-am mobilizat sa plec pe-afara dupa ei, Summer Well-ul din acest an (09 - 10 august, Domeniul Stirbey) mi-a indeplinit visul si, pentru mine, festivalul s-a cam redus la concertul americanilor. Insa voi incerca o recapitulare a festivalului "ca o vacanta", pentru cei dintre voi care nu ati ajuns la fata locului, desi sunteti foarte putini, stiu sigur.

 

De ce stiu sigur? Pentru ca anul acesta padurea de la Stirbei a explodat. Vorbesc despre public, bineinteles. A fost primul an in care festivalul s-a declarat sold out (probabil si in contextul anularii mai marelui B'estfest) si asta s-a vazut. De la nebunia masinilor parcate cat vedeai cu ochii pe toate strazile din preajma, la zecile de autobuze ce soseau dinspre Bucuresti la finalul serii, la multimile infinite de oameni si gramezile de gunoaie.

 

 

 

 

Am fost total luata prin suprindere inca de cand am ajuns acolo sambata. Undeva dupa ora 6, o multime pe care in anii trecuti abia o vedeai catre lasarea intunericului, acoperea intreaga pajiste din fata scenei si nu numai. Oameni pe paturele, grupuri ce discutau, trecatori indecisi, insa oricum nu linistea obisnuita. Abia catre partea din spate se producea o oarecare eliberare si te puteai misca mai in voie. Fluiditatea editiilor trecute a disparut total. Pe atunci puteam sa ma plimb dintr-un capat in altul, sa trec si podul si sa ma si intorc sa-mi gasesc un loc la concert intr-un timp rezonabil. Asa ceva nu a mai existat acum, nici nu stiu la ce ora ar fi trebuit sa ajung ca sa prind zona mai libera. In orice caz, oamenii curgeau rauri-rauri si spatiul a devenit din ce in ce mai aglomerat.

 

As spune ca acest lucru nu a fost o problema pe partea de jetoane, mancare si bautura. Desi cozile pareau tare mari si intimidante, oamenii se miscau foarte repede. Ca si in anii trecuti, oferta culinaro-alcoolica a fost foarte variata si apetisanta, insa pretul jetoanelor a urcat la 7 lei, usor scump as zice. Cu toaletele a fost ceva mai greu. La pauze se formau niste cozi imense, iar apa s-a terminat rapid, lucru nu tocmai placut avand in vedere caldura de afara si necesitatea permanenta pe care o resimteai de a te racori cumva.

 

 

 

 

Despre oameni ce sa spun… Daca in anii trecuti se glumea spunandu-se ca este un festival al hipsterilor, in majoritate bucuresteni si oarecum avizati muzical, daca ma pot exprima astfel, anul acesta multimea s-a diversificat in mod clar: o gramada de tineri, ca sa nu le spunem copii, de prin toate colturile tarii, dar si oameni veniti mai mult la picnic, decat la concert. Nu vreau sa insinuez ca la festival au fost prezenti oameni care nu aveau ce cauta acolo, ci doar ca organizatorii ar trebui sa tina cont de aceasta crestere si diversificare a publicului si sa gandeasca putin altfel festivalul pentru anul urmator.

 

La final, cateva randuri despre muzica. Doar cateva pentru ca au fost multe formatii, gusturile variaza si nu as putea impaca pe toata lumea.

 

Sambata am avut Prides (pe care nu i-am prins, dar mi se sopteste din culise ca au sunat ok), Chloe Howl (singura domnita a festivalului, a sunat binisor), The 1975 (care si-au luat revansa pentru anul trecut, cand nu au reusit sa ajunga), John Newman (din cate mi-am dat seama, febletea tinerelor adolescente) si Bastille (care au incheiat seara destul de energic).

 

 

 

 

Duminica au urcat pe scena Reptile Youth (nici pe ei nu i-am prins, dar inteleg ca nebunia solistului, pe care aceia care au fost in Control in 2013 o cunosc foarte bine, nu s-a pupat prea bine cu fetele din prima linie), Tom Odell (linistit, usurel, placut, destul de potrivit pentru fundalul inverzit), Miles Kane (despre care nu prea stiu ce sa zic, desi am stat fix in fata; undeva intre miscarile de bazin si atitudinea de zeu coborat pe pamant, muzica s-a cam pierdut), The National (dezvolt imediat) si Placebo (pentru a patra oara in Romania, atinsi de trecerea timpului si cu mai putina energie parca decat la concertele trecute, s-au dovedit totusi, spre mirarea mea, atractia serii si a festivalului).

 

Deci… The National. In primul rand, consider in continuare ca sunt la un cu totul al nivel comparativ cu celelalte formatii din line-up si ca meritau sa fie headlinerii serii (la fel cum Placebo meritau o seara doar a lor). Pentru ca sunt ditamai trupa, pentru ca nu au mai fost la noi pana acum si pentru ca, Slava Domnului, aveau ce canta. Setlistul era destul de previzibil. Au mers pe varianta scurta, fara bis, si ca in mai toate concertele, majoritatea melodiilor au fost de pe ultimele doua albume, Trouble Will Fiind Me si High Violet, plus clasice ca Fake Empire si Mr. November. Cand mergi la un astfel de concert cu asteptari imense, este foarte greu sa nu fi dezamagit, si aproape imposibil sa primesti chiar mai mult decat sperai. Eu am primit.

 

 

 

 

As putea spune aici lucruri banale si obisnuite, despre o trupa matura, perfect coordonata, despre artisti talentati, despre sunet excelent, dar cand esti genul de fan obsedat care se chinuie sa ajunga in primul rand si sa vada lucrurile de acolo, deja nu mai poti vorbi despre treburi concrete si coerente. E vorba doar de ceea ce simti. De un sunet de chitara care iti face pielea de gaina, de niste versuri pe care te trezesti plangand cu gura pana la urechi, de drama pe care o simti cand vezi ca Matt Berninger coboara de pe scena si o porneste prin public in directia opusa si despre euforia incredibila pe care o traiesti cand il vezi ca se intoarce si se suie pe gard fix in fata ta si te prinde de mana. Dar dupa cum spuneam, aici e vorba doar despre mine. Iar Summer Well-ul meu a fost magic.

• Tag-uri